Ne vedem la colt?

Cand iti dai seama ca ai crescut? Atunci cand coltul strazii, coltul ala cu doua pietre mari, pe care stateai cu prietenii tai, cu prima iubire, coltul ala ti se pare mic, pietrele parca au scazut, gardul a intrat la apa si iarba e crescuta, batuta de niciun picior de copil indragostit… E mic si totusi iti aduce atatea amintiri. Doar o privire si parca ai dat timpul inapoi. Parca te vezi acolo, mica, bruneta, cu parul proaspat vopsit, alaturi de prietenii tai care tocmai si-au cumparat prima masina si abia asteapta sa te plimbe prin comuna. Acolo unde in fiecare seara la ora 22:00 stateam pentru ultimul sarut pentru ca stiam ca trebuie sa ma strige tata. Acolo unde povesteam ore in sir la o punga de seminte si o cutie de cola… Ce cutie, sticla de 2L. Acolo unde am avut parte de prima cearta cu prietenii, cu iubitul, dar si impacarea de dupa.

Vezi tu, amintirile raman in mintea si in inima noastra, e nevoie doar de un mic semn, o strada sau un colt de strada, o bluza de uniforma de liceu pe care ai scrise mesajele colegilor, poze uitate pe un cd, un miros de parfum pe care nu-l vei uita niciodata, o melodie care te va duce imediat in momentul de care tocmai ti-ai amintit.

La prima vedere as fi spus ca s-a schimbat locul, apoi mi-am dat seama ca eu am crescut, noi ne-am schimbat. Noi am crescut in inaltime, greutate dar si mintea noastra e diferita de ceea ce aveam atunci. Ieseam seara de seara cu o imensa placere pe care nu o am atunci cand ies in mall sau la o cafenea in oras. Nu ma face speciala. Ma simt privita cu ochii necunoscuti, priviri ce nu le stiu si nu le voi stii niciodata. Acum cativa ani, cand stateam pe piatra aia mare si rece, ma simteam in siguranta si plina de energie. Acolo am plans, am ras si tot acolo m-am despartit de multe lucruri si persoane. M-am despartit de mine, copila cu parul brunet, ras nebun si visuri mari.

Image

ImageImageImage

Pozele nu au nicio legatura cu postarea insa am fost intrebata de unde am rochita si m-am gandit sa scriu aici. So, rochia este de la New Look la fel si colierul. Le-am prins la o super promotie in Afi. Pantofii sunt No name si apartin mamei mele. Parul de la Cretiu Cristina! (haha)

Anunțuri

New kid in town

A fost o petrecere la care am participat. Cand? Duminica trecuta. Deja stiati, v-am umplut wall-ul cu poze. A fost o petrecere frumoasa, cu mancare buna, muzica si discutii. Ca la orice botez. Ce a fost special aici? Copilul. O minune de copil. Nicolas, baiatul verisoarei mele. E mic, grasan, cuminte, foarte cuminte, si frumos foc.

A fost dragoste la prima vedere pentru mine. Eu nu le am cu bebelusii, pentru mine parca toti sunt la fel. Asta pana sa-mi cunosc nepotul. El e mai special, mai, mai si mai.. Ce sa zic si eu acum? (hahaha). Vorbesc foarte serios cand spun ca e cuminte si frumos. Se uita la mine de parca imi vorbea, ar fi vrut sa-mi spuna ca si el ma place pe mine, ca trebuia sa ma duc mai demult sa-l vizitez si  nu cumva sa lipsesc la taierea motului.. Ehee, pana atunci avem nunta unchiului, bai Nicolas. Ne mai vedem noi..

Va fac cunostinta cu bebelusul Nicolas.

DSC_0068 DSC_0067 DSC_0069 DSC_0062 DSC_0065 DSC_0061 DSC_0063 DSC_0013 DSC_0012

DSC_0031

DSC_0083

 

xoxo,

Miss M

I was a hippie girl..

4c361734b8527d819a14230ff7f103cb

 

Maybe… I was. I do not know about this thing with „past life”.. but who knows.  Despre ce vorbesc? Am facut un quiz saptamana trecuta cand nu aveam ce face si mi-a spus ca in viata trecuta ( nu stiu despre asta) am fost a hippie girl.

p_124_580x0-00-90

Se prea poate, imi place sa cred ca exista pace in lume, ca toti sunt fericiti si linistiti, sunt o optimista convinsa..Apoi vin momentele alea cand ma lovesc de ceva, puternic si sunt dezamagita. Asa e viata, cu bucurii, tristete, vise implinite sau nu. Dar imi place sa lupt pentru ce vreau, pana la un punct cand simt nevoia sa fiu impinsa de la spate. Simt nevoia sa-mi zica cineva ca trebuie sa merg mai departe, ca e bine ce fac, ce vreau. Daca nu primesc aceste sfaturi, parca intru intr-o puternica depresie din care tot singura ies. Ma uit in oglinda si imi spun: De ce plangi? Ce s-a intamplat atata de grav de plangi? Apoi imi dau seama ca ce mi se intampla nu-i atat de grav pe cat credeam eu si ma spal pe fata cu apa rece. Imi revin.

Sa revenim, zic. Saptamana trecuta, in ziua Pastelui mi-am facut o coronita din flori, flori ce au o denumire funny, dar eu asta faceam cand eram mica, asta am facut si acum. Pozele sunt facute inainte sa aflu ca I was a hippie girl. Va las cu pozele.

DSC_0016 DSC_0025 DSC_0029 DSC_0030 DSC_0033 DSC_0034 wpid-20140420_172841.jpg

 

 

Easter bunny

Ce faci de Paste? Ce mananci, ce bei, unde mergi.. apoi dupa Paste urmeaza: unde ai fost, ce ai vazut, ce ai facut? Groaznice intrebari. Iepurasu mi-a adus o prima zi de sarbatoare linistita, cu ♥. Laur langa mine, parintii mei si ai lui, preieteni. A fost soare, plimbari cu bicicleta, raset de copil, inghetata. Oua ciocnite, vin baut, cozonac rupt.

image

image

image

image

image

image

image

image

image

Mi-am facut coronita si am stat la soare.. sper ca m-am bronzat putin. A fost frumos ieri.. azi inca nu m-am ridicat din pat insa vad raze de soare cum intra pe geam. Azi…poate ies in parc cu fetele. Azi…astept din nou iepurasul.
Buna dimineata

image

just one day

Am vrut sa incep prin a scrie ca sunt obosita. M-am razgandit. Ce sa ma vait, nu exista. Sunt plina de energie, am timp sa fac toate lucrurile planificate. Voi termina saptamana asta cu brio. Am energie cat voi toti la un loc. Daca aveti nevoie de ajutor, vin si va ajut.

Eram optimista… eram. Acum ma ia valul, parca din ce in ce mai des. Dar nu ma las. Timpul e asa cum vreau eu, cat vreau eu. Voi avea timp sa fac tot ce vreau, ce imi doresc. Promit sa ma bucur de fiecare zi in mod special, sa iubesc dimineata, pentru ca ma trezesc sanatoasa, cu ambele maini, ambele picioare. Pentru ca am ce manca, pentru ca am unde sa ma rog, am pe cine sa tin de mana, am haine sa pun pe mine si iubire in jurul meu.

Oboseala e o stare creata de noi, timpul e scurt pentru ca asa vrem. Ne gandim la viitor si asteptam sa vina: ziua de salariu, ziua de concediu, weekendul, Craciunul, zilele de nastere, apoi ne plangem ca nu stim cand a trecut timpul. Unde dispare? ne intrebam. Dispare atunci cand tu stai pe scaun si te gandesti la ziua de maine in loc sa te bucuri de azi. In loc sa te multumesti cu ce ai acum si cu ce esti acum, vrei mai mult, mai mult, din ce in ce mai mult. Ajungi la 50 de ani si te intrebi cand ti-au trecut anii. Au trecut atunci cand tu erai prea ocupat sa faci bani, sa-i multumesti pe ceilalti, sa fugi de timp, de zilele ploioase sau prea calduroase, atunci cand cereai timpului sa treaca. Sa treaca mai repede sa iei banii sa-ti cumperi perechea aia perfecta de sandale. Ai cumparat sandalele, ai fost fericita 1 ora/o zi apoi ai cautat altceva sa te faca sa simti ce ai simtit, sa te faca sa simti ceea ce tu crezi ca e fericire. Ale naibii sandale. Nu e fericire. Nu stiu ce e.. dar nu se compara cu momentul in care Laur mi-a dat inelul de logodna. Nu se compara pentru ca momentul ala ma face sa zambesc ori de cate ori imi aduc aminte de el, ori de cate ori vad inelul sau il vad pe el.(Laur) Sa-mi dea Dumnezeu orice vrea El, pot duce. Sa nu-mi ia memoria. Nu vreau sa uit nimic, nu vreau sa  ma uit la mine ca la un strain. Nu vreau sa pierd bagajul asta de l-am facut cu atata munca si iubire si de toate. Sentimente aruncate, ganduri, lacrimi si rasete, nopti nedormite, prietene castigate si pierdute, iubiri adolescentine, nervi. Toate. Nu vreau sa pierd nimic. Vreau sa car geamantanul asta pana la sfarsit. Sa stiu tot.

Ganduri de vineri seara.

10006962_770286529671240_1150136604_n fhgh images kjnk large large tgt

Despre noi

Suntem atat de mici in comparatie cu ce ne ofera Dumnezeu. Suntem aproape inexistenti. O viata de om sa-ti ajunga sa vezi tot, sa stii tot, sa ai tot. Nu ai cum. Dar incerci. Suntem mici si nici macar nu suntem constienti de ce/cine suntem. Suntem suflete, suflete prinse in carne si oase. Stii, carnea putrezeste la sfarsit. Sufletul inca nu se stie pe unde ajunge. Suntem atat de mici. Norocos e cel care apuca sa se cunoasca inainte sa plece din lume, din corpul sau mic.

Image

Daca suntem atat de mici si viata atat de scurta, de ce ne-am pierde timpul cu lucruri fara valoare, care nu ne ajuta cu nimic, care nu ne implinesc sufleteste. Vorbesc de rautate, de barfa, judecata, gelozie, uitatul in curtea vecinului, banii, lucrurile materiale. De ce nu ne ocupam timpul cu noi? Sa ne cunoastem mai bine, sa facem ce ne place, sa stam cu cine ne place, sa iubim pe cine vrem, sa mancam ce vrem. Ne e frica cumva de ce spune lumea? De ce ne pasa atat de mult? Apoi, de ce judecam? Nu avem drept de judecata, nu ar trebui sa ne intereseze ce face X/Y/Z si totusi ne omoram timpul la o tigara vorbind de unul si de altul. Nu suntem  toti la fel. Pe cat suntem de multi, pe atat suntem de diferiti. Si tu, si eu, si el. Suntem mici, multi si diferiti. Hai sa ne uitam in oglinda dar nu pentru a ne aranja hainele dimineata inainte de a iesi pe usa, ci pentru a ne cunoaste mai bine. Uita-te in oglinda si intreaba-te: Sunt eu cel de acolo? sau e doar rezultatul a ce vor altii? De cand nu ai mai facut un lucru fara sa te gandesti: ce va spune celalalt?

E trist. E o lume trista. Putini sunt cei care cunosc valoarea lucrurilor si valoarea sentimentelor. Azi am vazut un videoclip frumos, m-a facut sa gandescce am scris aici. Am luat un pix, am deschis agenda si mi-am notat tot ce mi-a trecut prin cap dupa ce am vizualizat videoclipul. A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris asa mult cu pixul, pe o foaie de hartie.

As fi vrut sa va las videoclipul insa nu stiu sigur pe ce pagina l-am vazut. Imi pare rau. Va lasa in schimb cateva citate frumoase ce le am salvate in laptop.

 

Image

ImageImageImageImage

 

 

Luni, 31

Mă uit la mine în oglinda retrovizoare. Nu înţeleg ce caut în această maşină, cu acest om. Îi arunc şi lui o privire: modul în care schimbă staţiile de radio, înjurându-le pe fiecare în parte, e atât de atipic pentru cineva ca el.

—Unde ne ducem?

—Nicăieri.

—Nu, serios, unde ne ducem?

—Nu, serios, habar nu am. Pur şi simplu, am simţit impulsul de a te lua aşa, pe sus, şi de a pleca undeva.

Nu ştiu ce să-i răspund. Că nu mă aşteptam la una ca asta? Ar fi fost o minciună. Că ştiam că îmi coace ceva? Şi asta ar fi fost o minciună, habar nu avusesem că îmi mai acordă atenţie. Singurul adevăr era acela al prezenţei noastre într-un cartier mărginaş, singuri în noapte, după geamurile fumurii.

—Voiam să fim singuri, îmi spune.

—Voiam să fim singuri, îi spun.

Se apleacă spre mine şi mă sărută. E mult spus că mă sărută; abia îşi atinge buzele de ale mele. Ne trece pe amândoi acelaşi fior; stomacul mi se contractă, nu mai pot respira.

—Mi-a fost dor de tine.

—Cum adică „ţi-a fost dor de mine”? Ne vedem destul de des. Încă…

—Nu ne vedem aşa cum mi-ar plăcea să ne vedem.

Îl îmbrăţişez, îmi lipesc nasul şi fruntea de gâtul lui; mă trage spre el şi mă ţine strâns, de parcă ar vrea să se absoarbă prin porii mei. Şi ne oprim. Parcă şi timpul se opreşte. Ne respirăm unul pe altul, ca doi aurolaci.

—Dacă am fi într-un film, aici s-ar face fade-out, în timp ce el ar trage-o deasupra lui, şopteşte cu buzele lipite de gâtul meu.

—Dacă am fi într-o carte, aici te-ar suna cineva şi ar trebui să pleci urgent, răspund. Îi ating fruntea fierbinte cu bărbia. Alt contact care ne scurtcircuitează pe amândoi.

[Dona Juana-„Where the Streets Have No Name”]

ImageImageImageImageImageImage